Am furat din supermarket ca să văd câți ani de pușcărie mi-or da

Share This:

Poate că unii veți zice că am mers prea departe. Eu cred că mai puteam face un pas. Alții mi-o veți arunca pe aia: „Și ce-ai rezolvat cu asta?” Mai nimic, e drept. Dar de fiecare dată când stai pe margine ești atât de departe de esența lucrurilor. Și eu am fost mai mereu „cuminte”. Acum însă am luat problema în mâini și am întins coarda cât am putut: am furat dintr-un supermarket ca să văd cum îi privesc paznicii din magazine pe găinari.

Demersul meu jurnalistic a fost unul extrem. El a plecat de la cazul femeii care a primit trei ani de închisoare pentru furt repetat din supermarketuri. Nu o blamez, dar nici nu o absolv de vină. Însă nu pot să nu mă revolt când văd că marii hoți ai țării, politicienii corupții și afaceriștii șmecheri, primesc condamnări cu suspendare sau cel mult doi ani cu executare pentru jafuri de zeci de milioane de euro.

Furtul e dezumanizant, umilitor. Dacă ești prins, e și mai degradant. Eu am fost prins (asta și voiam) tocmai pentru că am vrut să încerc acest sentiment. Iată cum s-au derulat faptele!

Era seară, trecut de ora 20.00. Ieșisem de la serviciu. În drum spre casă îmi vin tot felul de idei trăsnite, pe care încerc să le abordez a doua zi la ziar. Printre ele – și prostia asta de a intra în rândul hoților. Am intrat în supermarket (nu vă supărați pe mine dacă nu-i dau numele, nu?) tremurând de emoție. Ce naiba o să le spun? Că fac o anchetă și că vreau să le testez vigilența? Cine ar crede așa ceva? Intru, totuși, însă fără să știu de unde să încep. Nu pot să îndes, pur și simplu, lucruri în geantă. Le-aș ușura prea mult munca.

În timp ce „navigam” printre rafturi mi-a revenit în minte o imagine de acum câțiva ani. O scenă la care am fost martor în același supermarket. Un tip uscățiv fusese umflat de doi gardieni din ăștia și „căptușit” bine de tot. Omul se împotrivise reținerii, așa că paznicii i-au dat la ficat. I-am plâns de milă atunci bietului omuleț. Dar cine știe ce „gaură” de proporții le crease în gestiune?

Continuam să merg printre rafturi și îmi ziceam că, sub nici o formă, nu trebuie să ripostez. Ăștia nu glumesc. Am înșfăcat ceva la întâmplare de pe rafturi, dar mi-am dat seama că n-am nici o șansă să trec de casele de marcat. Dar, chiar voiam să trec? Și dacă mă duceam să le predau lucrurile sustrase … îi făceam de râs. Atunci am înțeles că totul se rezumă la îndepărtarea codurilor de bare de pe ambalaje. Zis și făcut. Nope, asta nu era totul. Supermarketurile sunt împânzite de camere de vedere, iar paznicii patrulează printre rafturi. Bag seama că furtul din magazine e sport național în România.




Mă holbam la camere, ele se uitau la mine. „Oare cineva chiar stă cu ochii pe monitoare, de la 7.00 la 22.00?”, îmi ziceam. Păi, e un singur mod de a afla.

Toate supermarketurile au „unghiuri moarte”, adică zone în care camerele de luat vederile oamenilor nu bat. Deci, pentru un hoț de meserie aceste locuri discrete sunt ideale pentru a-și însuși lucruri de pe raft. Le-am analizat destul de temeinic, însă tot nu bag mâna în foc că erau perfect „sigure”. Probabil că am ridicat suspiciuni celor de la monitoare, de vreme ce am petrecut mai bine de o oră plimbându-mă aiurea prin magazin, cu coșul aproape gol.

Mărturisesc că mi-era teamă să fiu prins. Dar mă temeam și mai mult că voi scăpa. Asta însemna că supermarketurile au breșe mari în sistemul de securitate. Mă agitam prea mult, în loc să mă port cât se poate de natural. Adică, precum un profesionist. Ca un Guccifer al rețelelor comerciale. După vreo 90 de minute de peregrinări prin magazin, m-am prezentat la casa de marcat. Adunasem în coș cele de trebuință, dar mai strecurasem două produse în buzunarul pantalonilor și unul în geantă. Eram alb ca varul și mâinile îmi transpirau. Oare la fel se simt și cei care fură pentru a avea ce băga în gură?

Mi se părea că tipa de la casă mă privea suspect. Era clar că totul mi se părea că lucrează împotriva mea. Era aproape de ora închiderii și femeia se gândea, probabil, cum să scape mai repede din tura istovitoare. Ajung în dreptul ei. Mă salută politicos și mă întreabă dacă am card de fidelitate. Îi zic că nu, dar ea insistă dacă vreau cumva pungă. „Da, cred că iau una”, murmur abia auzindu-mă. Mă grăbesc spre ieșire să încarc sacoșa, plătesc și dau să plec. Aici intervine agentul 007, un domn respectabil cu părul grizonat, probabil cu multe capturi la activ.

„Vă rog să mă însoțiți, în liniște, și fără tam-tam. În capătul culoarului”, îmi zice cu o voce caldă. Sunt buimac, căci nu mă așteptam la unu asemenea comportament. El sesizează starea mea de derută și are impresia că vreau să șterg putina. Insistă să facem asta în liniște și să nu mă împotrivesc. Mi-a revenit în minte imaginea acelui tip uscățiv, luat pe sus de două matahale. Îl urmez calm până la capătul culoarului și-mi cere să intru într-o încăpere din spate. „Aici să fie camera de tortură?”, îmi zic, pe măsură ce pătrund în labirintul încăperilor cu acces permis doar angajaților.

Ajungem în scurt timp și-mi cere să-mi golesc buzunarele și geanta. O fac fără ezitare, după care tipul trece la control corporal. Face inventarul bunurilor sustrase și-mi zice: „Ok, putem s-o scoatem la capăt în două feluri: cu metoda ușoară sau cu cea grea. Fie fie plătești pe loc ceea ce ai furat, fie chem poliția și o să fii dus la secție să le explici lor ce făceai aici. Tu alegi”. Apoi iese din cameră preț de câteva minute și mă lasă să reflectez asupra opțiunilor pe care le am. În tot acest timp am fost supravegheat de un coleg al lui James Bond.

Eram extrem de tentat să aleg a doua variantă. De asta mă aflam aici, nu? Dar mă bătea gândul să pun placa aia clasică: „Zâmbește, ești la camera ascunsă!”. Sau: „man, ești vigilent, dar asta e o anchetă jurnalistică. O să le spun șefilor tăi ce bun ești”. Nu cred că pentru el ar fi contat. Tot un hoț nenorocit eram, unul care voia să falimenteze supermagazinoiu și să-l lase pe el fără job. În plus, nu mă puteam împăca cu ideea de a avea cazier de dragul unui articol.

Când s-a întors i-am spus că-mi place metoda ușoară, așa că am plătit. Părea mulțumit și oarecum recunoscător că nu l-am ținut peste program. Formalitățile de predare a unui hoț către poliție pot dura zeci de minute. În acest timp el ar fi trebuit să dea o declarație despre ce și cum s-a întâmplat. Probabil că ar fi fost lăudat sau chiar recompensat de superiori. Dar, în acel moment, nu-și dorea decât să plece acasă. La fel și eu. Ceea ce am și făcut, cu destulă greutate, căci mă deplasam cam împleticit. La ieșirea din magazin am dat nas în nas cu un echipaj de poliție. Mă așteptau băieții, în caz că nu mă înțelegeam cu James Bond (cred că de aia ieșise atunci din încăpere).

Am adormit greu în acea noapte. Gândul mi-a zburat la cei care fac din asta o meserie. Pentru a mânca, nu din alt motiv. Furtul este dezumanizant, umilitor. Dar, dacă ești prins degradarea este și mai mare. Nu sunt mândru de ce am făcut. De fapt, vă rog să nu dați Like acestui articol. Codul penal pedepsește furtul cu închisoarea de la șase luni la trei ani sau cu amendă. Eu am vrut să spun, cum m-am priceput mai bine, povestea celor care își calcă pe inimă, pe principii, și se umilesc. Ca să aibă ce să mănânce.

Citește și:

Cum să-ți crești inteligent afacerea folosind Facebook și Google




Be the first to comment on "Am furat din supermarket ca să văd câți ani de pușcărie mi-or da"

Leave a comment

Your email address will not be published.


*