Fabricat în Europa. Românce exploatate în industria hainelor de lux

Credit foto: casajurnalistului.ro

Share This:

Un articol de Laura Ștefănuț/Casa Jurnalistului

„România și Bulgaria au devenit concurentele Asiei la forță de muncă ieftină pentru industria confecțiilor. Sute de mii de români lucrează în fabrici care fac haine pentru mărci ca Zara, Lacoste, Hugo Boss, Kenzo, Marc O’Polo. Occidentalii plâng de mila chinezilor care le fac hainele în condiții inumane, dar poartă liniștiți eticheta Made in EU. Care se traduce, uneori, prin Fabricat la Calafat. Am cutreierat cele două țări de la periferia Uniunii Europene, am intervievat zeci de textiliste și m-am angajat într-o fabrică de confecții. Am descoperit că hainele scumpe din magazine sunt făcute de muncitori plătiți cu salariul minim, uneori chiar mai puțin, și ținuți sub teroare să nu povestească ce li se întâmplă.

Calafat, sudul României, ora 7 dimineața. Un șir indian de oameni grăbiți curge dinspre podul care unește strada fabricii cu orașul. Alții sosesc cu autocare, din satele apropiate. Sute de muncitoare de la fabrica de confecții se adună în jurul unei tarabe improvizate pe botul unei dube. Majoritatea sunt femei și au pregătit câte un leu, doi, pentru gustări care să le potolească foamea pe parcursul zilei. Se îngrămădesc ca la bâlci și apoi intră pe poarta fabricii.

Când ne intersectăm privirile, le spun că sunt jurnalistă și vreau să scriu despre cum e să lucrezi într-o fabrică. „Nu putem vorbi” — e reacția multora, urmată de șușotitul: „e rău, nu ne dau banii”. Le strecor bilețele cu numărul meu de telefon, în timp ce paznicul mă urmărește și raportează șefilor la telefon. „Ajutați-ne, dacă puteți!”, îmi strigă niște femei care trec rapid pe lângă mine cu ochii la aparatul foto.

Seara ajung la Cristina, o muncitoare de 34 de ani care a acceptat, sub anonimat, să își spună povestea. Împarte o căsuță de beton de două camere cu soțul, fiul și soacra ei. Este singura din familie care lucrează cu normă întreagă și e speriată — nu are bani. Muncește, dar rămâne săracă. „Muncă, muncă, muncă — dar fără plată”, se plânge ea. Teoretic, ar trebui să câștige lunar salariul minim, 975 lei, din care se scad taxe și rămân puțin peste 700. Practic, primește bani o dată la două-trei luni, de multe ori sub nivelul salariului minim. De la sfârșitul lui ianuarie până la jumătatea lui iulie, Cristina spune că a fost plătită doar de două ori, cu 1.500 de lei în total pentru o jumătate de an de muncă. „Femeile izbucnesc în plâns în fața șefului și spun «vă rog să-mi dați banii mei, pentru că nu pot să-mi hrănesc copiii».”

Cristina se consideră mai norocoasă decât multe dintre colegele ei de la fabrică, pentru că nu are de plătit împrumuturi la bănci și locuiește la țară, unde își cultivă singură hrana. Își amintește cu nostalgie de o fostă fabrică de conserve din apropierea Calafatului, unde avea un salariu decent cu vreo 10 ani în urmă. Afacerea privată a dat rapid faliment, iar Cristina nu a mai avut unde să lucreze până s-a deschis fabrica de confecții, în 1997. Zvonurile despre investitori circulă prin orășel ca o proorocire: „Duamnee, dacă ar deschide o altă fabrică aicea, ne-ar salva, zău.”

Fabrica de tricotaje Maglierie Cristian Impex este o investiție italiană și principalul angajator din zonă, cu în jur de 1000 de angajați. Produce confecții pentru nume mari precum Kenzo, Escada, Marc O’Polo, Faconnable și Inditex, gigantul spaniol printre mărcile căruia se numără Zara și Massimo Dutti. Presa locală scria că a produs și pentru Hugo Boss sau Pierre Cardin. Fabricile jonglează cu mai multe branduri. Brandurile mută producția în funcție de nevoi. Nevoia #1 e costul cât mai mic.




În aprilie 2014, peste 300 de angajați de la fabrica Maglierie Cristian au pornit o grevă spontană fiindcă nu-și mai primiseră salariile și le era teamă că nu vor avea ce pune pe masă de Paște. Cristi Deșeanu, unul dintre liderii protestatarilor, a fost concediat, alături de vreo 30 de persoane. I-am sunat pe reprezentații români ai fabricii să dicutăm despre salarii, proteste și concedieri. Directorul Marian Păsat mi-a tăiat-o scurt: Nu a fost nimeni concediat din inițiativa angajatorului. Deșeanu și-a dat demisia!”. Dar documentele oficiale ale companiei arată că firma l-a dat afară în urma unei anchete disciplinare care a tras concluzia că acesta a luat parte la o grevă neautorizată și că a adus prejudicii de imagine fabricii.

Deșeanu era mecanic la fabrică și se ocupa de programarea și întreținerea mașinăriilor. Salariul său oficial era în jur de 1100 lei pe lună (mai mare decât al muncitoarelor), dar nici el nu îl primea tot timpul întreg. Au fost luni când n-a luat decât 600 de lei. „La cât câștigam acolo, nici o familie nu am putut să îmi fac”, spune Deșeanu. Locuia împreună cu părinții. După ce a fost dat afară, și-a găsit un alt post tot în domeniu, la o fabrică din județul Dâmbovița, la 250 km de casă. Acum stă cu un coleg într-o locuință închiriată de companie și câștigă puțin peste salariul minim, dar se bucură că aici nu întârzie plata.

Credit foto: George Popescu

Credit foto: George Popescu

Cătălin Mohora, inspector la Inspectoratul Teritorial de Muncă Dolj, județul în care se află orașul Calafat, spune că poate fi legal ca un angajator să plătească sub salariul minim. În anumite situații, cum ar fi cererea scăzută pentru produsele sale, angajatorul poate să taie orele de muncă și să scadă plata. De asemenea, legea nu sancționează neplata salariilor la timp, potrivit Inspecției Muncii. Dacă salariile întârzie, inspectorii trebuie mai întâi să-i ceară angajatorului să facă plățile și pot da amenzi doar dacă firma nu se conformează după această somație. Inspectorul Mohora spune că Maglierie Cristian este unul dintre cazul fericite din industria confecțiilor. Unele companii, spune el, încearcă să forțeze limitele legii ca să evite plata salariilor și a taxelor — spre exemplu prin modificarea contractelor după ce au fost semnate sau obligându-și angajații să facă ore suplimentare neplătite.

Incidentul care a făcut cunoscută fabrica Cristian Maglierie pentru inspectori, autorități și medici a fost în 2013, când aproape 70 de muncitoare au ajuns la spital din auza intoxicațiilor, după o dezinsecție. „Ei au zis că au adus o soluție din Italia, nu știu ce era”, povestește Cristina. „Eu am căzut pe hol, cu capul de fântână”. Cristina spune că, înainte de leșinuri, femeile au tot cerut voie să iasă în curte, fiindcă se simțeau rău. „Zicea șefa: «taci și munciți, ce încolo și încoace, că vă e lene să munciți și de aia, ce miroase?» Și noi am zis: «doamnă, uite ce miroase, că nu putem să stăm». Șefa: «Fir-ați ale dracu’, intrați la lucru de putori că nu aveți poftă». Până au început: una vomita, una cădea, numai așa era.”

Se mai leșină în fabrică, dar nici chiar așa. Cristina spune că în iulie 2015 a văzut cum trei femei din secția sa au leșinat de la căldură. Își amintește că un supervizor italian a râs de ele și a spus că va trebui să facă un cimitir în curtea din spate dacă se mai prăbușesc multe femei. „Avea chef de glume”, spune Cristina. Fabrica este dotată cu aparate de aer condiționat, dar nu sunt de ajuns ca să facă față căldurii generate de mașini și fiare de călcat, spun muncitorii cu care am vorbit”.

Citiți toată ancheta de presă care a produs un cutremur în industria hainelor de la noi pe casajurnalistului.ro.

După ancheta jurnalistică fără precedent în acest sector de activitate, patronii fabricii de confecții din Calafat i-au stârnit pe angajați împotriva jurnalistei care și-a pus numele, reputația și sănătatea în joc pentru a dezvălui ceea ce ei n-au avut curaj să recunoască în public: că sunt sclavii firmelor de textile, care produc branduri de lux în condiții de muncă de lumea a treia. Aflați mai multe aici.
answear.ro%20

Be the first to comment on "Fabricat în Europa. Românce exploatate în industria hainelor de lux"

Leave a comment

Your email address will not be published.


*