Doamna Dăncilă și-a arătat limitele când i-a făcut „autiști” pe toți cei care pârăsc guvernarea PSD-ALDE la UE. Dacă faci asta aduci, chipurile, un mare prejudiciu de imagine României. Cristian Tudor Popescu a secondat-o și i-a etichetat drept „handicapați mintal” pe cei care își anunțaseră participarea la un miting organizat de PSD. Oameni buni, trebuie să recunoaștem că avem o problemă în a înțelege niște termeni pe care îi folosim în discursuri publice sau în limbajul cotidian. Cele mai insultătoare cuvinte care ne ies din gură fac referire la dizabilități fizice și psihice care, de cele mai multe ori, nu pot fi imputate celor care le au.

Limbajul ăsta colorat și iresponsabil ni se trage din vremuri în care România trata cu spatele dizabilitatea și nu avea programe de recuperare și integrare a celor cu nevoi speciale. Doamnă Dăncilă, când faci pe cineva autist îi atribui niște handicapuri în a înțelege lucruri elementare, în acest caz filosofia guvernului dumneavoastră și binele pe care-l urmărește el. Nu-i așa? Însă, dumneavoastră ați folosit termenul cu o conotație peiorativă, ignorând faptul că în România, ca în toată lumea, există persoane cu tulburări de spectru autist – autism – care reprezintă dereglări complexe în procesul de dezvoltare a creierului.

Știți, nouă jurnaliștilor ni s-a inoculat la facultate să evităm limbajul de lemn și să vorbim direct, să simplificăm exprimările și să traducem cât mai scurt și limpede ceea ce dumnavoastră politicienii aberați în zece fraze. De aceea vom spune în textele noastre copil autist (că e mai scurt decât copil cu tulburări de spectru autist), însă multe persoane care se confruntă cu așa ceva nu se simt prea confortabil când folosim termenul autist ca adjectiv.

Există un ghid, doamnă Dăncilă, domnule Cristian Tudor Popescu, un îndreptar, dacă vreți, realizat de Centrul Național pentru Dizabilitate și Jurnalism în cadrul Școlii de Jurnalism și Comunicare Mass Media „Walter Cronkite”, Universitatea Statului Arizona. Puteți face apel la el de fiecare dată când sunteți tentați să folosiți termeni care descriu o infirmitate sau o dizabilitate, ca să nu mai ignorați dreptul acestor oameni de a fi priviți cu demnitate de cei din jurul lor. Scriu mai jos câțiva termeni uzuali în România și cum am putea evita folosirea lor, pentru a nu mai aduce atingere demnității și vieții private a persoanelor cu diverse tipuri de handicap.

Handicapat mintal, domnule Popescu, e o exprimare extrem de gravă. Utilizarea ei excesivă i-a denaturat sensul și i-a scos de tot din discuție pe cei care au o dizabilitate mintală. Dar acești oameni există și nu au ales ei să fie așa. Dintr-un accident nefericit al sorții, acești oameni trăiesc într-o lume a lor, pe care n-o înțelegem. Și atunci, de ce să o luăm peste picior? Ghidul la care fac referire recomandă folosirea termenilor „oameni care trăiesc cu dizabilități mintale”, în locul celui de „handicapat mintal”. Astfel, arătați o oarecare compasiune față de ei, chiar dacă nu înțelegeți cu adevărat afecțiunea lor.

Bâlbâit/bâlbâială

Bâlbâiala este un defect de vorbire, caracterizat prin repetarea sau pronunțarea cu greutate a unor cuvinte sau a unor grupuri de cuvinte care afectează fluența discursului. Bâlbâiala este involuntară și se manifestă încă din copilărie. O mare parte din copiii care se confruntă cu așa ceva atunci când sunt mici scapă de simptomele descrise în mod natural. Unii nu reușesc și devin adulți „bâlbâiți”. Mare parte din cei care nu-și corectează de timpuriu defectele de vorbire devin ținta răutăților celor din jur. E ceea ce azi numim bullying, termen pe care nu-l cunoșteam în anii 90, când m-am confruntat și eu cu el. În accepțiunea colegilor mei de clasă eram un „bâlbâit”. Unii vedeau asta ca pe ceva amuzant sau, mai rău, ca pe o dovadă a unei întârzieri în gândire.

Firește că m-a afectat teribil această titulatură, ceea ce m-a determinat să mă închid în mine, să mă feresc de confruntări directe, de grupuri mari de oameni și să-mi expun în public părerile. Cu timpul am înțeles că trebuie să rezolv asta, deoarece nu-mi știrbea doar autoritatea (pe care toți o revendicăm uneori), ci îmi slăbea încrederea în forțele proprii. Terapia psihologică mi-a fost de un real folos, fiindcă am reușit să-mi antrenez creierul să lucreze în favoarea mea. Dacă în trecut îmi era teamă să vorbesc în public, în facultate mi-am schimbat optica, devenind expansiv, sufletul petrecerilor, o persoană dezinhibată. Am înțeles că îmi pot învinge teama de a mă adresa unui grup numeros doar vorbind mult în public.

Cei care râdeau de mine în copilărie nu aveau de unde să știe că eu nu mă născusem cu acest defect, ci că el s-a declanșat în urma unei traume. Cu ajutor de specialitate am identificat natura ei: teama de câini. Și azi mă feresc de câini, fie că sunt de rasă, fie maidanezi, în lesă sau liberi, ciobănești germani sau chihuahua. Defectul meu m-a învățat că nu trebuie să iau în râs afecțiunile sau handicapurile altora, deoarece în spatele lor se ascund adevărate drame. De aceea, când vezi un om că are probleme în a-și expune gândurile îți recomand să nu-l faci bâlbâit. Te poți referi la el ca „cineva care se bâlbâie”. În felul ăsta dai dovadă nu doar de compasiune, ci și de înțelegere a faptului că probabil face eforturi să scape de „dereglarea” lui. Poate că vrea să fie „normal” ca tine.

Anormal/anormalitate

Dar ce e normal? Păi ca să definim normalul, să căutăm mai întâi sensul cuvântului anormal! Foarte des folosit în limbajul de zi cu zi – „băi, anormalule!”, „ăsta nu-i normal la cap” etc. – anormal nu e indicat a fi folosit pentru a descrie o persoană. Termenul poate fi adecvat atunci când e folosit în context medical, cum ar fi „curbura anormală a coloanei” sau „rezultat anormal al testării”, conform ghidului menționat anterior. Utilizarea cuvântului „anormal”, cu trimitere la o persoană, induce ideea că acea persoană care trăiește cu o dizabilitate sau alta e „deviantă” sau „ciudată”.

Termeni de evitat în comunicarea publică

Acum nu mă adresez doar doamnei Dăncilă și jurnalistului Cristian Tudor Popescu. Toți cei care știu că au folosit în trecut cuvinte precum cele de mai jos ar trebui să încerce o altă abordare. În ciuda libertății de exprimare, garantată de Constituție, dizabilitatea nu-ți permite o asemenea larghețe în expunerea ideilor personale.

Defect/defect din naștere. Acești termeni dau impresia că persoana la care faceți referire este incompletă sau inferioară. Când vorbiți despre ea, e recomandat să folosiți expresia „are o malformație congenitală” sau „are o malformație din naștere”.

Dement/senil/sclerozat. Foarte uzitate, aceste cuvinte nu pun în prim plan persoanele aflate în suferință. În loc de „dement” – care sună peiorativ – puteți folosi „persoană cu demență”. Demența nu este o boală în sine, ci un termen care se referă la un spectru larg de simptome. Boala Alzheimer este cea mai cunoscută formă de demență.

Legumă (despre oameni). Folosiți un limbaj care pune pe primul loc persoana, de exemplu “o persoană într-o stare vegetativă/în moarte cerebrală”. Evitați să faceți referire la cineva ca fiind o legumă sau să folosiți cuvinte care dezumanizează o persoană.

Nebun/țicnit/psihopat. Toți termenii sunt considerați injurioși și nu ar trebui folosiți decât în citate directe.

Paralitic. Evitați să faceți referire la un individ ca fiind paralitic. Spuneți mai degrabă că persoană are o paralizie.

Schizofrenic. E de evitat acest termen, iar recomandarea e să folosiți un limbaj care pune pe primul loc persoana. De exemplu “o persoană cu schizofrenie” sau “o persoană diagnosticată cu schizofrenie” mai degrabă decât schizofrenic.

Citește și: 

Când știi că ai nevoie de ochelari? Programează o consultație gratuită ca să afli!