Sunt puține lucruri în viață care ne umplu inima de fericire precum cele zămislite de copii. De copiii noștri. Atunci de ce ne-ar fi greu să susținem că ei sunt, de fapt, cheia fericirii noastre? Între ceea ce-și doresc copiii și ceea ce ne dorim noi de la viață e, adesea, o prăpastie mică. Cu toate acestea, prin tot ce întreprindem ca adulți, noi o facem mai mare.
Și totuși, există niște copii de care ne separă mai mult decât o prăpastie mică. Și aceia sunt micuții din centrele de plasament. Ei nu sunt ai noștri. De fapt, sunt ai nimănui, dar asta nu-i face mai puțin vrednici de iubire; mai puțin dornici de afirmare; mai puțin capabili de lucruri mărețe. Tocmai de aceea trebuie să rupem ceva din noi pentru a le da lor. Și vei fi uimit cât de puțin cer.
Azi scriu despre un proiect social de excepție, pus în practică de Asociația „United Hands România”, Fundația „Refresh” și Direcția Generală de Asistență Socială și Protecția Copilului Constanța. Mână cu mână este un demers nobil care are ca scop integrarea în societate a copiilor instituționalizați din județ. Stați puțin! Un copil aflat în grija unui asitent maternal sau a unui centru de protecție nu trăiește ca la închisoare. Însă integrarea sa în societate după majorat poate fi mai dificilă decât „recuperarea” unui pușcăriaș.
Acești copii există, au visuri, au plăceri, au speranțe, au ținte în viață, iar acest proiect social tocmai asta vrea să-ți spună. Și ca să te convingi și tu de măreția acestor copii, cei care au demarat proiectul „Mână cu mână” au ales să-ți spună o poveste. Povestea unor mânuțe, transpusă într-un proiect fotografic inedit.
Copiii din două centre de plasament din județul Constanța au acceptat să-și pună mânuțele „la bătaie”, iar fotograful Horia Manolache le-a imortalizat. Imaginile au fost completate cu mesajele micuților instituționalizați. În ele vei putea găsi frustrările, speranțele și lucrurile care îi fac fericiți pe copiii făr’ de părinți. Unele dintre ele te vor marca profund, pentru că vei înțelege care sunt lucrurile care îi fac fericiți, care contează în viață.
Am citit fiecare mesaj în parte, dar nu m-am putut desprinde deloc de unul anume, care mi-a mers la inimă. Mesajul lui Antonio (13 ani) rezumă în câteva fraze esența vieții pe pământ, cheia fericirii umane. Atunci am înțeles că n-ar fi fost atât de rău dacă mă nășteam lup.
„Aș vrea să fiu un LUP, căci trăiește în haită, care este ca o FAMILIE. Cele mai valoroase lucruri în viață sunt familia și sănătatea. Eu POT să ajung un OM BUN”, a fost mesajul lui Antonio către lume. Toate sunt absolut emoționante și te invit să-ți alegi favoritul AICI.
Ilustrațiile au fpst realizate de Gabriela Toma, graphic designer/ilustrator din București. A absolvit Universitatea de Arhitectură și Urbanism “Ion Mincu”. Are un stil ușor de recunoscut, caracterizat de umor și folosirea unor culori vii. Gabi este o persoană curioasă, ii place să experimenteze cu tehnici diverse de reprezentare (atât tradițional cât și digital). Este pasionată de cafea și pisici, care reușesc să-și croiască drumul prin majoritatea ilustrațiilor sale.
Proiectul „Mână cu mână” nu este doar o expoziție online de fotografii. Inițiatorii săi doresc să ajungă la inima ta pentru a oferi o șansă în plus acestor copii. Pe site-ul oficial al campaniei se pot face donații, iar banii obținuți vor fi folosiți 100% pentru finanțarea unor activități dedicate copiilor din centrele de plasament incluse în proiect. Fără a se rezuma la acestea, activitățile se referă la excursii, programe culturale și artistice, spectacole, cursuri și meditații școlare.
Îmi amintesc un proiect similar, derulat de una din Direcțiile de Asistență Socială din țară, care oferea copiilor fără părinți, proveniți din centrele de plasament, găzduire în apartamente deținute de autoritatea locală în primul an de la părăsirea centrelor. Cu doi dintre ei păstrez legătura și acum. Au devenit doi adulți de toată isprava, responsabili, pe propriile picioare.
Au înțeles că nu sunt condamnați la uitare sau la o viață umilitoare, chiar dacă au avut un start mai prost. Acceptați și ajutați de comunitate, copiii instituționalizați vor deveni și copiii noștri. Vor deveni prietenii noștri, iubiții și iubitele noastre, părinți de copii care nu vor avea soarta celor care i-au adus pe lume. Cred că tocmai am descoperit ce contează în viață.
Înainte de plecare, mai îngăduie-mi „un strop de zăbavă”. L-am pomenit pe Horia Manolache doar în treacăt, dar el merită mai mult decât atât. Horia e un profesionist desăvârșit, implicat în nenumărate proiecte sociale. Lucrările lui au un ecou teribil peste Ocean (trăiește în San Francisco), fiindcă spun întotdeauna o poveste. Care te răscolește negreșit.
A fost recompensat cu nenumărate premii în competițiile foto din afară, însă un proiect de-al său m-a marcat mai mult decât orice. E vorba de proiectul „The prince and the pauper” (Prinț și cerșetor). Horia a luat mai mulți oameni ai străzii din State și i-a fotografiat așa cum sunt și cum au visat ei să fie. Iată ce visuri au avut acești oameni în copilărie, dar care n-au ajuns să se împlinească decât în proiectul fotografului român!
Detalii despre proiectele fotografului român găsiți AICI. Nu uitați nici de copii!
Leave a comment