Nimeni nu poate spune cu precizie unde și când a început muzica. Cel mai probabil ea i s-a dezvăluit omului primitiv odată cu descoperirea focului, când lovea pietrele cu disperarea unui animal flămând. Sau, poate, când s-a lovit cu capul de intrarea în peșteră. Dar pot să vă spun cu ușurință când a apărut muzica în viața mea.

Nu, n-am avut un start firesc într-ale muzicii. N-am fost niciodată fan Bon Jovi, nici n-am făcut o pasiune din a colecționa postere cu Take That. Deși eram în liceu, nu știam ce e Pink Floyd și n-am avut casete cu Roxette. Doar cu Azur și Mondial, de la ai mei. Bune și alea pentru cultura mea muzicală de atunci.

Prietenii mei nu înțeleg cum de n-am avut nici un artist preferat în adolescență. Nici vreo trupă pe care s-o urmez în turnee, cu toate că după 1990 se deschisese „ecluza” de concerte mari. Pe Michael Jackson am ajuns să-l apreciez abia după tragica sa moarte. Deci, dacă aveți vreodată vreun lapsus în legătură cu numele unei piese care se dă la radio nu mă întrebați pe mine. Legătura mea cu muzica s-a produs mult mai târziu.

Totuși, la cei 36 de ani pe care-i am acum, sunt un consumator de muzică. Nu pot trăi fără ea și mi-am dat seama de asta când am descoperit-o pe Enya. Da, sunt un sensibil, ce să zic, dar istoria muzicii mele se împletește frumos cu o poveste de dragoste.

Eram în ultimul an de liceu când m-am îndrăgostit nebunește de fata care nu trebuia. Idila a eșuat, dar muzica a rămas. Dacă aș fi știut atunci cum se va sfârși, tot aș fi ales să trăiesc această experiență dezamăgitoare. Fiindcă așa am cunoscut cu adevărat muzica și am început să am preferințe.

Mai ascult și azi Enya, pe telefonul mobil. Nu plec niciodată de acasă fără căști, iar playlistul pe care îl am în memoria mobilului e cel mai bun companion în drum spre serviciu. Pentru un sunet la o calitate superioară folosesc o boxă conectată prin bluetooth. E compatibilă cu aproape orice gadget și, ceea ce-mi place și mai mult e că o pot conecta la televizorul meu smart, ca să amplific sunetul când mă uit la filme sau la concerte.

Pe care, da, le dau jos de pe net. Ca tot omu’. Edifier, care produce acest tip de boxă wireless, a prevăzut chiar și o telecomandă la acest produs, cu care poți controla de la distanță ceea ce asculți. Eleganță și design impecabil!

Revin la muzică, fiindcă de-a lungul anilor gusturile mele s-au diversificat și rafinat. Din propriul meu hall of fame fac parte patru ași ai bluesului și rock and roll-ului, la care mă întorc de fiecare dată când simt nevoia de un upgrade la nivel intelectual: Muddy Watters, Little Walter, Chuck Berry și Ray Charles. Alături de acești patru titani ai muzicii îl plasez pe Freddie Mercury, un artist complet pe care regret cel mai mult că l-am ratat.

Când Muddy a apărut în muzica mare, bluesul era în plină ascensiune în America. Dar era prea impregnat de „stilul” Nate King Cole, iar patronii de cârciumi îl adorau. Așa că n-au fost deschiși din prima în a-l urca pe scenă pe Waters, care ciupea cam brutal corzile chitarei electrice.

În 1948, la cinci ani de la sosirea în „orașul vânturilor”, Chicago, Muddy a cunoscut succesul cu piesele I can’t be satisfied și I feel like going home, în urma colaborării cu Chess Records. A influențat mulți artiști și trupe, iar The Rolling Stones au apărut în muzică datorită lui. Iată mai jos o mostră din Muddy Watters!

Vorbiți-mi și voi de muzica voastră, aia care vă mișcă cel mai mult, și cum v-a influențat ea viața! Recomandați-mi ceva ce vă place, într-un comentariu! Pot deveni repede fan.

Articol scris în cadrul competiției SuperBlog 2017.