M-am întrebat de multe ori, cu voce tare ori șoptit, cum mai pot oamenii să creadă în Dumnezeu. Indiferent ce nume o purta: Iisus Hristos, Dumnezeu, Allah, Yahve, Zamolxis ori Brahman. Au scrâșnit din dinți la suferințe fără margini, vărsând lacrimi amare mângâiate mereu de același gând: așa a fost voia Lui. Dar nu se-ntreabă nimeni, niciodată, cum poate permite Dumnezeu „să ia la El” un prunc abia născut, care e fără de păcat? Un nou-născut condamnat din scutec.
Cum îngăduie Dumnezeu „drăguțul”, preamult venerat, să moară copii ce-abia au pășit în viață? Copii care abia au învățat primii pași de dans, copii care n-au avut șansa să greșească, copii care visează cu ochii deschiși la momentul când vor pleca de la părinți, adulți cu lecția învățată… Cum poți să venerezi un zeu crud, care-n cărți vorbește de iubire, dar în viața de zi cu zi nu-ți arată niciun pic de milă?
Ce speranțe poți să-ți pui într-un idiol fals, pentru a cărui existență n-ai nicio dovadă? Absolut nicio dovadă! Doar texte inventate pentru creiere involuate și docile. Poveștile bunicii mi-au plăcut și mie, sunt „leacul” ideal pentru anestezierea simțurilor și amorțirea gândirii. De când este păcat să-ți folosești creierul? Să gândești pentru tine și să nu te lași condus pe un drum care nu duce nicăieri?
Oamenii n-au nimic împotriva înșelăciunii atâta vreme cât ei sunt părtași la ea. Când un jurnalist scrie un text, deontologia îi cere trei surse. Creștinii se mulțumesc cu una când vine vorba de zeul lor.
Cum pot oamenii să creadă într-un Dumnezeu care cere atât de mult și oferă atât de puțin? Îți cere să crezi în El și numai în El, fiindcă nu e altul mai presus de măreția Lui. Nicio vorbă despre oamenii buni cu care te-nconjori: familie, prieteni, propriii copii. Îți cere să te rogi la El și să-i aduci ofrandă, fiindcă așa se cinstește un zeu adevărat. Vrea să nu-L critici, nici dacă ai motive întemeiate, fiindcă astfel I-ai contesta autoritatea.
Mai vrea să-i dedici o zi, în care să nu faci nimic din ce nu I-ar fi pe plac. De aia bunica nu se spăla pe păr duminica. Nu i-a ieșit niciodată din cuvânt și a murit fără a-și mai recunoaște la chip nepoții.
Încă mai cere să respecți ritualuri vetuste, scrise cu măiestrie de scenarist de thriller în vremuri în care oamenii nu știau că Pământul e sferic. Îți cere imperios să nu fii desfrânat, deși, conform propriilor texte „revelate”, noi toți ne-am născut dintr-un incest antologic. De ce naiba pedepsim azi incestul, dacă așa am apărut cu toții pe acest pământ?
Îți vorbește mereu de iubire, dar istoria e plină de acte de cruzime, crime, războaie și torturi inimaginabile în numele Lui. Cuvântul Lui a divizat popoare, a trasat granițe între culturi și a condamnat omenirea la secole de întuneric.
*
Acest Dumnezeu milos și plin de iubire a mai luat la El un copil. Atât de tare l-a iubit, încât l-a rupt de la sânul părinților săi ca să se bucure de prezența sa în Rai. Așa a fost voia Lui, veți zice. Dar care este voia lor, a părinților care n-apucă să-și vadă copiii crescând, plângând de fericire ori necaz, iubind și suferind din dragoste, bucurându-se pentru primul 10, greșindu-le, iar și iar, cum fac copiii inocenți?
Nu e, oare, Dumnezeul vostru, cum L-o chema pe El, un produs al plăsmuirii voastre? Nu e El justificarea temerii că sunteți singuri și neajutorați într-un Univers infinit, negat cu atâta înverșunare de cei care I-au ridicat temple și I-au cioplit imaginea în fel și chip? Cum mai pot oamenii să creadă în Dumnezeu, când ei L-au creat pe El și nu invers?