Mila e un sentiment pur uman. Spre deosebire de ură, care a apărut când omul a înțeles că viața e o cursă, mila e acolo, adânc îngropată în noi. Ea iese la iveală de fiecare dată când deschidem cu adevărat ochii. Întotdeauna mi-a fost milă de cei sărmani. I-am compătimit cu adevărat pe cei greu încercați de soartă, care n-au găsit resurse în ei să iasă la liman. Toți avem o limită. A lor e foarte jos.

De aia dau bani sau mâncare cerșetorilor. Deși știu că nu le schimb radical viața, ci doar le-o prelungesc. Cât cinism, auzi, să le prelungești agonia! La fel cred că am făcut și zilele trecute când am dat peste Maria, o tânără mamă fără adăpost, pe scări la metrou Crângași. Nu știu dacă o cheamă Maria, dar îmi place să-i spun așa. Își ținea strâns la piept copilul, care n-avea mai mult de cinci ani. Deși fuseseră câteva zile călduroase acum în octombrie, erau înfofoliți bine. Semn că dormiseră pe stradă. Pentru ei, ziua era noapte, și noaptea zi.

Micuțului nu i-am văzut fața. Ghemuit în poala ei ca un miez de nucă în coaja înnegrită de prima brumă, îngâna ceva imperceptibil. Poate se alinta, poate era glasul foamei. Poate era prefăcătorie adusă la perfecțiune, cine știe? Pe ea am văzut-o bine. Chipul ei de mamă bătută de soartă, resemnat din pricina greutăților vieții, s-a luminat când a văzut bancnota pe care i-am întins-o. Nu se aștepta la acest gest și s-a blocat. I-am văzut recunoștința pe chip, deși n-a rostit nici un cuvânt. Vocea ei pierise. Cuvintele n-apucară să mai prindă formă în gura-i încremenită. Cred că nu mai vorbise demult cu cineva.

Privirile noastre s-au intersectat cel mult 20 de secunde, dar icoana ei m-a bântuit aproape toată ziua. Și acum pot s-o văd în fața ochilor. Sunt sigur că dacă n-ar fi avut acel copil, ea și-ar fi încheiat demult conturile cu viața. El o ține în viață, nimic altceva. Iar ea, ca-ntr-un cerc vicios din care nu poți ieși, îl hrănește cu dragostea aia inexplicabilă de mamă, fără să-și dea seama, poate, că asta nu face decât să-i prelungească ei însăși chinul. Cât cinism!




Și așa milos cum mă știu mi-am luat o țeapă de zile mari în urmă cu vreo trei ani. În București, orașul despre care mi s-a spus „să nu crezi tot ce vezi” sau „ai grijă să nu te fure peisajul”. Nu m-a furat peisajul, ci un băiat deștept, desăvârșit parcă la școala vieții a lui Pepe (Gheorghe Dinică) din Filantropica. Eram în stația de metrou Piața Victoriei 2. Așteptam trenul de dimineață să merg la serviciu. La vreo cinci metri lângă mine, pe peron, un tip la vreo 1,80 metri înălțime vorbea la telefon cu cineva. Mai mult plângea, căci nu am înțeles ce zicea. După accent părea un „frate de peste Prut”. Chiar era, după cum aveam să aflu. Cum mă mânca în anus să înțeleg ce-l doare, l-am întrebat dacă îl pot ajuta cu ceva. Normal că-l pot ajuta, că de aia se lamenta așa lângă mine.

Și începe să-mi zică o poveste care, pe onoarea mea, mi-a stors și mie un râu de lacrimi. Că e jurnalist la National Geographic din Chișinău (nu știam că au redacție în Republica Moldova), că a venit cu trenul în România și că a fost jefuit în timp ce dormea. Hoții îi furaseră rucsacul cu aparatul de fotografiat, portofelul, geaca și tot ce avea de valoare. Prin nu știu ce minune îi iertaseră telefonul mobil și un card bancar pe care îl avea în buzunarul de la blugi. A mai vărsat niște lacrimi, dar buba abia acum venea. Cică era diabetic și trebuia să-și ia insulina, însă din lipsă de portofel și bani nu are cum să-și facă injecția la timp. Tremura și se văita ca un om disperat. Așa părea omul.

Eu, milos din fire, v-am spus deja, încep să-l alin. Las’ că nu-i dracu’ atât de negru, că se rezolvă. Cât costă o fiolă de insulină?, întreb. Nu știu, zice, cât e la voi în România, dar nu trebuie să fie mai mult de 30 de lei de-ai voștri. Scot portofelul, îl deschid și…iaca: fix 30 de lei, frate! Mai avem două zile până la salariu. Zic, frate de peste Prut ia matale 20 de lei și mai ceri și la alții, că mă lași fără pâine! Nu știa omul cum să-mi mulțumească, ba mi-a cerut cartea de vizită și un cont bancar să-mi pună banii pe card când s-o repatria în Republică. Io, milos cum v-am zis că sunt, zic lasă nene că n-oi muri fără 20 de lei și, în plus, ce ajutor e ăla dacă îți cer banii înapoi?

Am plecat cu zece lei în buzunar, dar mulțumit că l-am salvat pe fratele meu de peste Prut de la o moarte sigură. Ce să mai raționezi atunci, în acele momente de emoție maximă, și să pui mâna pe telefon să suni la 112? Că de-aia avem servicii de urgență, să vină să-ți facă o injecție dacă ești pe punctul să te prăpădești!

Zilele au trecut, eu mi-am luat leafa, am și cheltuit-o, am uitat de omul nostru. Dar, la vreo trei săptămâni de la întâmplarea cu pricina, am dat iar de el. Tot pe peron la Piața Victoriei, spunând aceeași poveste altui idiot. Avea aceleași lacrimi pe obraz, aproape aceleași haine, dar fix aceeași aură de nenorocit ajuns la ananghie, rușinat peste măsură că trebuie să ceară un asemenea favor trecătorilor. Îmi venea să intru în pământ de rușine. Mai avem puțin și-mi dădeam palme singur. Nu puteam să urlu, nici să mă duc să-l iau de guler. Ba nici măcar să intervin să opresc mascarada. Până să-mi dau seama eram deja în trenul meu care mă ducea la serviciu. Pățania mi-a amintit pe loc de scena asta:

De atunci eu n-am mai dat bani cerșetorilor. O vreme. Nu știu,vreo câteva luni. Treceam pe lângă ei indiferent, de teamă să n-o pățesc iar. Sunt convins că astfel i-am nedreptățit pe unii. Și mai știu că nici eu n-am dus-o mai bine cu acei bani în buzunar. S-au dus pe fleacuri. Deși am pățit-o, am revenit la obiceiul meu mai vechi. Nu pot să trec impasibil pe lângă nenorocire. Nu pot. Sor-mea zice că mi-e cald cu banii în portofel.

Dacă aveți și voi experiențe cu oamenii străzii, mi-ar plăcea să le expuneți aici. Îi ajutați cu bani sau mâncare pe cerșetori? De ce o faceți?