Despre prietenie în luna iubirii

Share This:

Am vorbit puțin despre mine pe acest blog, dar nu am pomenit niciodată de ei, oamenii care m-au ajutat să fiu un om mai bun. În luna iubirii am realizat că am atâtea de oferit, dar cel mai de preț dar al meu este prietenia. Așa că închin aceste rânduri celor care m-au ajutat să mă (re)descopăr, să fac pace cu trecutul, să iubesc necondiționat și să nu uit niciodată binele cu care toți suntem datori. Ei sunt prietenii mei.

Pe lângă părinții care m-au făcut, ei sunt tot ce am. Lor le datorez cine sunt și, dacă am eșuat vreodată pe undeva… nu e vina lor. Ei și-au făcut treaba bine. La mine mai sunt de făcut câteva reglaje.

De la Andrei am învățat să accept că oamenii au zile proaste, necazuri acasă și că întotdeauna există o explicație rațională pentru comportamentul lor. De aceea nu trebuie să condamni pe nimeni dacă ți-a greșit în vreun fel, ci să-i dai șansa de a se „explica” atunci când o veni vremea. Și dacă nu va veni… atunci nu trebuie să-ți mai bați nici tu capul cu asta. Nu știu ce m-aș face fără tine, Andrei. Viața mea are un sens cu tine în ea, chiar și când îmi răspunzi la telefon după 24-48 de ore de la apelul meu.

Ovidiu, primul om pentru care am mulțumit Cerului că mi l-a scos în cale, acum foarte mulți ani, e genul acela de prieten pentru care merită să te naști. Un om simplu, născut într-o familie care știe valoarea banului, lucrurile care contează în viață și necesitatea atingerii succesului prin muncă. El m-a învățat să mă cunosc mai bine, să mă apreciez la adevărata mea valoare și să nu renunț la ceva ce mă face fericit. Aici nu l-am ascultat întru totul, dar acum e prea târziu.

Era omul care îți lumina ziua cu mult înainte să răsară soarele și prietenul acela care te căra în spate, iar și iar, în ciuda promisiunilor tale că n-o să  mai faci prostii. Spun era, pentru că în această zi de Sfântul Valentin, anul trecut, pe când unii dintre noi ne pregăteam să celebrăm dragostea pe stil american, Ovidiu ne-a părăsit subit și s-a dus într-o lume mai bună. O lume fără acest Covid, unde nu plânge nimeni.

Mi-e dor de tine, bro, iar tot ce scriu aici a pornit din dorința de a-ți mulțumi pentru că ai făcut parte din viața mea. „Bad boys for life!”

Virgil mi-a explicat, ca unui copil de 6 ani, că fumatul este unul dintre cele mai inutile lucruri de pe pământ și că mi-aș face un mare serviciu dacă aș înțelege ce mult aș avea de câștigat dacă m-aș lăsa. Acum pot să alerg 8 km pe coclauri, în timp ce vorbim despre ce am mai făcut în timpul săptămânii. Hotărârea cu care se dedică unei activități la care eu nu m-aș încumeta să mă înham mă face să cred că tipul ăsta e capabil să mute munții din loc doar pentru a-și demonstra că poate.

Felul în care își iubește fiul pot să-l înțeleg doar eu, pentru că suntem frați gemeni când vine vorba de sentimentele pe care le avem față de băieții noștri. Nu e un fan al alcoolului, dar ca să mai scape de gura mea, și să nu zică lumea că e călugăr sub acoperire, se drege cu Cuba libre de fiecare dată când ne vedem (vedeam) în oraș. Chiar dacă la cârciumă ăia îi pun în pahar cola răsuflată.

Paul mi-a demonstrat că mă pot schimba și că mă pot iubi, chiar dacă, la un moment dat, nu mai dădeam doi bani pe mine. E omul care a trecut prin multe transformări, sub ochii noștri și, dacă mă întrebai în facultate… îți spuneam că nu poate să-mi fie model. Ani în șir a visat că eu, el și Ovidiu o să intrăm în afaceri împreună și avea și argumente pentru care n-ar trebui să ne temem. N-am făcut-o, dar sunt împăcat că, o bună bucată de vreme, am trăit fiecare zi împreună ca și când ar fi fost ultima.

Dan nu mi-a pus pixul în mână, însă m-a învățat să nu trișez niciodată scrisul și meseria căreia m-am dedicat. Mi-a spus să mă pun întotdeauna în slujba celor mulți și să nu slujesc la alți stăpâni. Avea o intransigență cum rar întâlnești printre contemporani și, dacă l-ai cunoaște, l-ai putea ușor eticheta drept „căpos”. Căpos – cf. DEX: cu capul mare, deștept, încăpățânat. Da, el e în toate. Acum iubește România de la 7.000 de kilometri distanță, scrie cărți și nu încetează să mă uimească.

Nu știu cui dedicați voi luna iubirii, către cine vă îndreptați gândurile de Sfântul Valentin și Dragobete. Eu m-am gândit la prietenii mei cei mai apropiați, fără de care nici voi n-ați fi aflat că exist.

Copleși-v-ar iubirea până o da pe-afară!

Be the first to comment on "Despre prietenie în luna iubirii"

Leave a comment

Your email address will not be published.


*


Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.