Se zice că dacă te uiți la televizor ești dezinformat. Dacă nu te uiți, ești neinformat. Vă spun cu toată onestitatea că o prefer pe a doua. Despre o dezinformare în stil mare e vorba și în această perioadă, când se discută intens despre recursul compensatoriu și efectele lui. Este dureros că publicații care se declară „de dreapta” fac carieră zilele astea cu un discurs total pe dinafară, cu evidentă tentă politică. Se acreditează ideea că liberările înainte de termen – peste 14.000 la număr de la intrarea în vigoare a legii privind recursul compensatoriu – sunt responsabile de creșterea infracționalității.

Cei care înfierează legea spun că rata de recidivă a celor liberați – circa 70% – este un efect direct al golirii pușcăriilor. Să ne înțelegem! Condamnații pentru infracțiuni cu violență n-ar fi fost mai puțin înclinați să recidiveze dacă ispășeau pedepsele în întregime, și asta pentru că sistemul penitenciar românesc nu este deloc gândit ca un centru de reeducare. Uitați-vă la acest nenorocit care a comis crima de la Mediaș! Ce ar fi făcut el în libertate dacă ar fi ieșit din pușcărie abia după un an, cât mai avea de executat? Ar fi plantat panseluțe? Ar fi făcut oale din lut? Nu, s-ar fi întors la vechiile lui obiceiuri, care l-au adus după gratii, fiindcă în detenție nu i s-a oferit ocazia de a se reabilita.

Toți infractorii închiși pentru acte cu violență au șanse mari de recidivă deoarece sistemul penitenciar nu e gândit ca loc de reeducare. Pentru mulți, închisoarea este pentru ispășirea unei pedepse meritate, stabilită de o instanță de judecată. Ceea ce se întâmplă în spatele gratiilor nu are nici o legătură cu ceea ce ar trebui să însemne detenția, adică o perioadă în care statul trebuie să facă tot posibilul pentru a-i recupera pe acei oameni, pe acele bestii dacă vreți, pentru a fi utile societății.

Multă lume se plânge că statul cheltuiește prea mulți bani cu deținuții, „mai mulți decât investește în vârstnici sau în elevi”. Da, e adevărat, dar tot sunt de zece ori mai puțini decât ar trebui alocați pentru atingerea scopului principal al pedepsei cu închisoarea: reabilitarea condamnaților și reintroducerea lor în colectivitate.

Statul a greșit când i-a scos din pușcării înainte de termen, nu pentru că ar fi meritat să putrezească acolo. Statul a greșit că i-a eliberat fără să aibă un minim control asupra lor, nici cea mai mică informație legată de ce vor face ei cu libertatea câștigată. În statele civilizate pe care le luăm ca exemplu, sistemul judiciar presupune și amnistii și grațieri (de persoane, nu de pedepse colective), însă în momentul în care acei oameni sunt lăsați liberi pe străzi li se oferă o nouă șansă la viață, mai multe opțiuni de angajare, ajutor pentru plata unei chirii pe perioadă determinată, drepturi limitate, monitorizare permanentă pentru o perioadă anume, posibilitatea efectuării unor cursuri de reorientare profesională. Avem, în schimb, cursuri de perfecționare pentru directorii din penitenciare.

Toate astea costă bani, mulți bani. Mult mai mulți decât în prezent, deși multora dintre noi ni se par sume astronomice.

E inutil să mai spun că acești oameni au drepturi. Dar principalul lor drept, care e și o obligație, e să profite de a doua șansă care li se dă. Altfel, pedeapsa pentru recidivă ar trebui să fie necruțătoare.

În rest, tot ce auziți în spațiul public sunt polițe pe care adversarii politici și le plătesc la televizor, fiindcă ne cred incapabili să înțelegem că nu contează cine a dat legea, ci cum o aplicăm atât în interesul celor de afară, cât și în folosul celor de după gratii.