Sunt obișnuit cu știri nasoale despre medici. Aproape că nu există zi să nu văd pe câte unul anchetat de DNA sau arestat pentru mită, conflict de interese și iar mită. „Salvatorii ăștia de vieți” sunt niște dumnezei când vine vorba de sănătatea omului. Ei decid cine trăiește și cine nu. Și dacă nu le dai, atunci sigur poți să-ți iei adio de la viață, că ei o au în mâinile lor. Nenorocirea e că pe doctorii „pătați” nici nu-i poți acuza de lipsă de profesionalism. De fapt, cred că cei care calcă cel mai mult în străchini sunt tocmai acei medici a căror probitate morală și profesională nu poate fi contestată. Sunt niște zei, la care toți ne închinăm.

Dar mai sunt unii care nu știu ce-i aia mită. Care au aceleași nevoi, care lucrează în aceleași spitale mizere, pe lefuri sub condiția umană. Medici care se încăpățânează să reziste sistemului care nu le recunoaște deloc valoarea. Printre ei se află și cel despre care o să vă vorbesc acum, un medic pneumolog din Craiova care și-a luat pacientul acasă fiindcă nu avea condiții să-l trateze în spital. Pentru mine nici nu contează gargara iscată în jurul acestui subiect de neaveniții și contestatarii de meserie („dacă era o mamaie de la țară, o lua la ea acasă?”). Pentru mine contează gestul curat, suprem, al unui doctor care, într-un moment de „rătăcire” sau, poate, de luciditate și-a zis că e momentul să facă ceva ce nu a mai făcut nimeni și la care nu s-ar fi așteptat nimeni. Diana Medregoniu, de la Spitalul de Boli Infecțioase „Victor Babeș” Craiova, este omul săptămânii mele.

Mulți dintre voi cunoașteți, cu siguranță, cazul. Diana Medregoniu e cunoscută în Craiova drept un medic excepțional. Acum, însă numele ei a ajuns în mai toate gazetele și pe posturile TV din toată România fiindcă în luna martie a acestui an a făcut un gest pentru care ar fi trebuit premiată de autoritățile române. Ei, uite că ea nu a vrut publicitate și, astfel, nimeni nu a aflat ce a făcut pentru pacientul ei decât la începutul acestei luni, când Ambasada SUA la București a postat pe Facebook un mesaj de felicitare. Am căutat-o imediat ce am aflat povestea și am reușit să-i smulg unul din puținele interviuri pe care a vrut să le acorde presei. Înțeleg foarte bine de ce a vrut ca povestea ei să nu ajungă subiect mediatic: jurnaliștii au pus tunurile pe sistemul medical și pe spitalele din Dolj, acuzate de incompetență.

Diana Medregoniu era de gardă în noaptea în care o americancă de 55 de ani, inginer la „Naval Support Facility Deveselu” (sau baza antirachete/scutul de la Deveselu), s-a prezentat în stare gravă la camera de gardă. Sandy Higgins era însoțită de trei persoane, printre care un translator și șeful ei direct. Toți erau albi ca varul, speriați de moarte, mai ales că până să ajungă la „Victor Babeș” trecuseră prin alte două unități medicale unde nu au găsit locuri de internare. Sau, mai bine zis, condiții decente de cazare, căci locuri în saloane cu 4-8 paturi se mai găseau.

„Era 2.30 noaptea când a venit, foarte speriată. Suferea de pneumonie severă şi prezenta probleme respiratorii serioase. Se ruga de mine să nu o las să moară. Starea ei era, într-adevăr, destul de critică. Toţi cei care o însoţeau, printre care şi şeful ei, erau panicaţi”, îmi spune Diana Medregoniu.

„Era un loc liber într-un salon de patru pesoane. I-am spus ce îi putem oferi, însă ea a întrebat dacă îi putem pune la dispoziţie măcar un paravan pentru o minimă intimitate. Americanii au alte condiţii în spitale. M-a durut inima că a trebuit să-i răspund că în acest moment nu avem aceste condiţii”, a spus medicul Diana Medregoniu.

Atunci a luat o decizie rar întâlnită la noi. A transformat camera de gardă în salon, unde a cazat-o pe Sandy pentru a o putea ține sub observație. Pentru că venea weekend-ul, iar Diana avea două zile libere, Sandy a început să se gândească cu groază că ceilalți medici nu-i vor acorda aceeași atenție, că starea ei de sănătate se va înrăutăți.

„Îmi spune că sunt îngerul ei păzitor şi că să n-o las singură peste weekend. Avea încredere şi nevoie de mine. Aşa am hotărât să o iau acasă, pentru a o ţine sub observaţie”.



Dacă întrebați un manager de spital, ar putea să vă spună că medicul a încălcat toate protocoalele și regulamentele posibile dintr-o unitate medicală. Dacă mă întrebați pe mine, Medregoniu nu a făcut altceva decât să-și facă datoria de medic: să salveze o viață. Șapte zile a stat Sandy acasă la medicul ei, timp în care s-a pus pe picioare. Nu știa cum să-i mulțumească celei care a salvat-o, dar au avut grijă alții să o recompensze pentru bunătatea ei. Armata Americană i-a oferit o plachetă și o medalie, în semn de mulțumire și de recunoaștere a eforturilor depuse pentru salvarea vieții unui cetățean american. Autoritățile române n-au știu nimic de această ispravă, dar când au aflat nu au făcut decât să deschidă o anchetă. Acum, Ministerul Sănătății vrea să știe cu orice preț cum a fost posibil ca un pacient să nu poată fi internat în nici unul dintre cele trei spitale „incriminate”: Spitalul Municipal Caracal, Spitalul Județean Dolj și Spitalul de Boli Infecțioase Craiova.

Ba da, domnilor, putea fi internată, însă spitalele din România aduc mai degrabă a lagăre de concentrare. Pacienții stau câte doi într-un pat sau în saloane cu 10-12 paturi (cum recent am văzut la mega Spitalul Floreasca), fără pic de aer condiționat, deși afară e caniculă. Mizerie umană în stare pură. Cum să te faci bine de boala de care suferi când ești cazat ca la pușcărie? Cum să accepți internarea într-un spital ca acesta, unde intri să te tratezi de o afecțiune și ieși cu alte patru? Femeia asta, „fițoasă” cum a fost „diagnosticată” de cei care comentează pe site-uri, voia doar puțină decență. Noi, ăștia mai puțin fițoși, nu cerem același lucru?