Decembrie 2022, București, România. Se apropie Crăciunul și lumea aleargă după podoabe de pom și cadouri. În metrou la Unirii e un vacarm apăsător. Un puhoi de oameni se revarsă pe culoare cu spiritul sărbătorilor pe chipuri. Ce-o fi în sufletul lor, nu pot să știu.
În marea asta agitată de oameni aflați în căutarea fericirii disting o figură feminină caldă, de o smerenie înduioșătoare. Dacă fecioara Maria a existat, ar fi avut chipul ei. Două lacrimi ca de cristal i se preling pe fața lipsită de strălucire, ca două râuri care n-au mai curs de mult. Stă în genunchi și, după expresia feței, e încremenită acolo de multe ore.
Povara pe care o duce e în constrat vădit cu spiritul Crăciunului care i-a cuprins pe cei care trec pe lângă ea, indiferenți. După forma și mărimea pântecului, are cam 7-8 luni de sarcină.
– Pot să te ajut cu ceva?, mă aud vorbind, parcă fără voie.
– Cu ce să mă ajuți? Nu am bani să mănânc… îmi răspunde fără a-și lua capul din pământ. Lacrimile-i au încremenit și ele, parcă vrând să înțeleagă sensul unei întrebări absurde.
Déjà Vu
Ies din metrou cam încurcat, conștient însă de un lucru: cei 10 lei n-o vor ajuta prea mult. Ce pot să mai fac pentru ea? Trebuie să pot face ceva! Trebuie? Nu ăsta-i spiritul Crăciunului?
N-am apucat să reflectez prea mult și să fac 20 de pași că o văd din nou. La suprafață. Pe bune? Cât de naiv pot fi? În necredința mea, statutul ei de victimă a pălit rapid. M-a cuprins o revoltă interioară surdă. Nu mai avea lacrimi în obraji. Paloarea feței s-a disipat miraculos și a luat locul unui ten roșu, de rug aprins.
– Ne întânim din nou, zic cu un aer distins demn de un Benoit Blanc mioritic.
M-a privit prelung, întrebător și, totodată, sfredelitor.
– No ingliș, săr.
„No ingliș, no ingliș pe dracu’”, gândesc înfuriat. Cum te-ai putut dedubla așa repede, măi fato?! Drept cine mă iei?
Insist că ne-am întâlnit și am schimbat câteva cuvinte în subteran, cerându-i totodată explicații pentru „farsa” de mai devreme.
– No ingliș… ukrainski.
Ptiu, drace! Ce mi se întâmplă?, mă pălmuiesc eu interior. Cine-i tipa asta și cine a trimis-o să-mi zguduie din temelii credința? O cheamă Ivanna, e refugiată ucraineană și cerșește bani în Piața Unirii.
E însărcinată în 8 luni, mai are doi copii undeva în București. Stă într-un adăpost al primăriei și banii pe care-i primește pomană nu-i ajung. E îmbrăcată mult prea subțire pentru vremea de afară; în picioare poartă adidași, nu ceva de firmă, total nepotriviți pentru frigul din decembrie. Toate aceste informații le-am obținut după multe minute de chin. Eu nu știu limba ucraineană, iar ea abia dacă știe câteva vorbe în engleză.
Zece lei mai târziu am rămas cu aceeași dilemă: cum naiba o pot ajuta mai mult? Când i-am pomenit de police, help, to call somebody… s-a făcut nevăzută. N-am mai întâlnit-o de atunci.
„Sir, some money la tu it”
Au trecut două luni de la această întâlnire neobișnuită și greu i-am putut uita chipul. Imaginea ei încă mă bântuie, dar mai mult mă macină gândul că puteam să fac mai mult pentru ea, să o îndrum să găsească mai mult ajutor.

*
Pe la începutul lunii februarie, într-o după-amiază rece, dar cu soare, mă grăbeam să mai prind deschis la Loto. Îmi revenise dintr-o dată pofta să joc la 6 din 49, deși sunt un jucător jalnic. De nicăieri, m-am pomenit cu doi plozi – n-aveau mai mult de 8-9 ani, care erau pe punctul să-mi înnoade picioarele.
– Sir, wait! Some money, please! Give some money, please!
[WTF?]
– What do you need the money for?
-???
– Why you need money?, întreb cu accent balcanic.
– La tu it. Tu it, sir.
– ??? A, to eat? Where are you from?
– We Ukraina. La tu it.
– Where are your mom and dad? Your parents?
– ??? La tu it, sir. La tu it.
Le-am dat bani, dar n-a fost chip să aflu unde stau, cine îi are în grijă, cum au ajus să cerșească. Mi-am amintit de Ivanna. Deci, sunt mai mulți. Ce se întâmplă aici?
Natasha
Iarna e pe sfârșite. Așa spun toți la Meteo. N-am schiat măcar o zi sezonul ăsta și sunt deprimat (ce motiv stupid de a intra în depresie). Ca să-mi hrănesc ego-ul, mi-am comandat o pereche nouă de clăpari. La reducere, că sezonul e pe ducă. Sunt deștept, ce dracului!
Ies din mall satisfăcut de noua achiziție, când sunt abordat de o tânără îmbrăcată decent, dar aparent fără darul vorbirii. Îmi întinde un telefon mobil și mă îmbie să privesc ecranul. „Salut! Sunt Natasha și de regulă nu fac asta. Vin din Ucraina și am nevoie…”. Nu mi-a trebuit să citesc tot. Alt refugiat ucrainean care cerșește în București…
De data asta am decis să o trag mai mult de limbă. Natasha are doi copii și locuiește cu chirie în Sectorul 5. Are doi copii, pe care îi îngrijește singură; bărbatul ei e la război; ea e pe cont propriu într-o țară despre care nu știe mai nimic. Engleza ei e „varză”, iar felul în care se umilește pe stradă o sluțește vizibil. Pariez că radiază atunci când zâmbește. Dar n-o s-o văd eu zâmbind vreodată. Poftim 20 de lei, Natasha! Dar nu sunt singurul generos.

Natasha s-a umilit pe bani frumoși în față la Mega Mall. Eu am plecat spre casă cu același gust amar, că nu am făcut destul.
Autoritățile care ar trebui să-i monitorizeze pe refugiații ucraineni prezenți în Capitală – Inspectoratul General pentru Imigrări (IGI) și cele 7 primării – nu știu că Natasha și alte femei ca ea din țara vecină apelează la mila publică pentru a-și crește copiii. Sigur, veți spune că statul a făcut destul pentru oamenii ăștia. Sunt destui cerșetori români pentru care statul nu face nimic – și asta e adevărat. Dar dacă ignori o realitate, ea se poate agrava.
Leave a comment