Cine a plâns la „meciul rușinii” n-a înțeles nimic.

Mă întrebam, la începutul acestei campanii de calificare, oare cât o să ne ia să înțelegem o dată pentru totdeauna că avem așteptări prea mari de la această națională. Mă întreb și acum de ce TREBUIE să fim o forță în fotbal, atâta vreme cât nu știm jocul.

Încerc să înțeleg de ce nu vrem să admitem că nu mai putem fi o forță în fotbalul mondial; că generația lui Hagi și Gică Popescu a fost acel miracol frumos cu care Divinitatea binecuvântează uneori chiar și cele mai mici națiuni.

Pentru că suntem o națiune mică, un popor care nu construiește nimic în sport, ci doar face bișniță cu jucători. Românilor le place să se mintă singuri, fiindcă patriotismul lor, care îi face să piardă orice simț al realității, e singurul argument în fața fotbalului practicat de titani.

Evoluția din ultimii 25 de ani a echipei naționale a României este similară cu evoluția țării însăși. Din punct de vedere economic, suntem într-o continuă tranziție. Din punct de vedere fotbalistic, încă privim cu încredere spre viitor. Este minciuna perpetuă în fotbalul românesc. Chiar nu vede nimeni că cel mai mediatizat sport din România are și cele mai slabe performanțe?

Aș vrea mai multă maturitate din partea semenilor mei. Aș vrea ca în loc de „capul sus, băieți!” să privim mai mult în jos, umil. Să știe orice român unde ne e locul în fotbal. Adică, jos. Foarte jos. Și să nu vedem asta ca pe o înfrângere. Doar marii campioni au dreptul să se simtă așa când sunt puși la pământ de pitici.

Oameni buni, această echipă nu are nici un argument să se califice la Euro! Pentru că dacă ar face-o, ne-ar produce o dezamăgire și mai mare. Personal, îmi doresc ca Federația să le seteze acestor băieți un alt obiectiv: acela de a deveni o echipă adevărată, fiindcă ei nu sunt.

Deocamdată, eu cred că trebuie să punem punct. Acesta e capătul și nici Contra, nici Petrescu, nici Lucescu ori Hagi nu vor fi capabili să schimbe asta.

(Paranteză)

Acum vreo 3 săptămâni am „mirosit” un început de scandal, pornit de la solicitarea/propunerea Simonei Halep de a fi portdrapelul României la Jocurile Olimpice de la Tokyo din 2020. Unii, cu ceva mai multe cunoștințe în materie de sporturi, susțineau că e nedrept pentru Cristina Neagu, cea mai bună handbalistă a lumii. Și nu o dată, ci de 4 ori. E, într-adevăr o mare performanță. În comparație cu ale Simonei Halep, care ce? Are două titluri de Grand Slam și a fost numărul 1 WTA „doar” 64 de săptămâni.

Aici lucrurile pot fi relative, chiar dacă cifrele vorbesc de la sine: 4 e mai mare decât 2, deși eu susțin contrariul. Nu neg performanța uluitoare a Cristinei Neagu, însă românca a fost ajutată de echipă să obțină această performanță. Ea a strălucit în mijlocul unei echipe de campioane, de amazoane. Ca în viață, ea a ieșit din pluton și s-a urcat pe piedestal. Dar, tot în interiorul unei echipe excepționale.

Simona Halep nu a avut nici o echipă cu ea pe zgura de la Roland Garros ori pe iarba de la Wimbledon. A fost singură în luptă, cu adversarele, cu demonii ei, cu ea însăși. A făcut totul pe barba ei. N-a tras-o nimeni în jos, nimeni în afară de ea sau tirul adversarelor. Nu i-a ridicat nimeni mingea la fileu și nici nu i-a dat „pasă de gol”. Singură a făcut totul. De aceea performanța ei va fi întotdeauna mai mare decât cea a Cristinei Neagu.

(Am închis paranteza )

Ne doare pe toți că nu avem o Cristina Neagu în echipa națională de fotbal. Deși, la ce nivel a ajuns fotbalul european în acest moment, cred că ne-ar trebui vreo 11. Nu avem.

Obișnuiți-vă cu gândul că în sporturile de echipă unii trag hăis, unii cea. Unii mimează fotbalul bazându-se pe colegul din banda dreaptă, alții aleargă ca nebunii fără balon, poate i-o vedea vreun scouter. Unii strălucesc și se remarcă, alții nici n-au ce căuta acolo.

Fiecare trage în direcția în care poate. Însă, direcția care ne trebuie nouă e cu totul alta. Iar direcția corectă e accesibilă doar celor care sunt un întreg perfect, un singur organism bine închegat, o echipă.