Nu obișnuiesc să scriu la moartea cuiva. Mi se împietresc degetele și mai niciodată nu-mi găsesc cuvintele. Dar, poate cel mai important motiv pentru care nu scriu epitafuri și „vorbe de duh” despre cineva care nu mai e printre noi e fiindcă simt că vorbele se golesc de conținut. Exact ca trupul defunctului. În astfel de momente, sunt mulți aceia care se găsesc să vorbească frumos despre cel decedat, deși n-au făcut-o deloc cât timp el trăia. E un soi de fățărnicie. Nu-i blamez, și eu am tăcut mâlc și regret asta. Dar o fac, totuși, acum, însă nu pentru el, nu pentru a-i sublinia calitățile de om, pe care firește că le-a avut, ci pentru mine, pentru a mă pedepsi pentru această ignoranță. Laurențiu Solomon era un tip hâtru, prea direct uneori și avea talentul de a se face dezagreabil. Dar, culmea, tocmai asta mi-a plăcut la el. Un om care știa întotdeauna ce vrea, un gazetar care avea tot timpul verbul la el, bun de luat ca exemplu.
Îmi amintesc și acum ziua în care ne-am cunoscut, 9 septembrie 2005, când, cu traista-n băț, am intrat în redacția ziarului Gardianul, pe atunci în Casa Presei. Redacția era aproape goală, căci pe atunci ziarul aniversa o mie de apariții. M-am dus la secția Investigații, unde am dat peste Andi Topală. I-am zis că-mi caut de lucru și că sunt gata de treabă, că la Sibiu, de unde veneam, fusesem pe același domeniu, că am colaborat cu X și cu Y etc. M-a întrebat, pe bună dreptate, dacă pe lângă aplomb am și niscaiva surse, contacte, căci fără ele nu te poți apuca de treburi serioase. I-am zis că nu, dar că le fac repede. Și… m-a trimis să mi le fac cât de repede vreau eu și să mă întorc cu agenda plină. „Dar, încearcă la Social, la Laurențiu Solomon. Și el caută oameni”, mi-a zis. Și iac-așa am ajuns la omul care mi-a dat o șansă, fără să-mi ceară agende și contacte.
Stăteam pe hol, la intrarea în biroul de la Social. El mă examina din cap până în picioare într-un mod ciudat. M-a întrebat ce caut în București, de ce n-am rămas la mama acasă, unde-i cald și bine. I-am zis că vreau să fac presă, să scriu chestii tari, să schimb lumea. Iar mi-a tras privirea aceea sfredelitoare. Cred că i-am amintit de el, în tinerețe, dacă nu cumva de toți ziariștii din țara asta, cu care a lucrat sau pe care i-a instruit. Toți au vrut să schimbe lumea în clipa în care au pus mâna pe stilou (sau pix). „Hai înăuntru”, mi-a zis, și a intrat ca fulgerul în birou, închizând imediat ușa după el. Am rămas ca prostu’ în fața ușii și nu-mi venea să-mi cred ochilor. „Omul ăsta mi-a spus să intru, dar tocmai mi-a închis ușa în nas. Ce dracu trebuie să fac acum?”, gândeam. N-am făcut nimic, am rămas acolo ca mormolocul vreo 7-8 secunde, până ce ușa s-a deschis din nou și în prag a apărut el. „Haide, mă! Ce naiba, te împiedici de prima ușă?”. De atunci, m-am împiedicat de multe uși, dar vorbele lui mi-au amintit că în meseria asta se poate intra și pe geam dacă vrei să afli ceea ce te interesează.
Ziceam mai devreme că avea talentul rar de a se face dezagreabil. Cele mai mari dispute, la muncă, le avea cu femeile. Nu știu dacă toate astea izvorau dintr-un soi de misoginism, cert este că nu se cenzura deloc când se lansa în polemici cu ele. Cred că marele lui neajuns era că nu-și calibra tirul în funcție de cine se afla în fața lui. Diplomația nu era punctul lui forte. Unii spun că franchețea lui era, de fapt, o mare calitate, chiar dacă uneori o exprima extrem e vocal. Pe mine nu mă deranja, dar eu nu sunt femeie. În sfârșit.
Am avut și noi doi o dispută, în urma căreia am crezut că voi rămâne cu sechele, că se va răzbuna. În vâltoarea discuțiilor m-a întrebat, cu un oarecare reproș: „Ce, mă, ai principii?”. I-am zis că da și că n-am venit la București ca să mi le schimb. Spre surprinderea mea, nu s-a folosit de acest prilej ca să-mi facă vreun rău. Peste ani aveam să aflu, de la un coleg ziarist căruia i s-a confesat, că m-a apreciat mult. Nu mi-a spus-o niciodată în față. Nici eu n-am avut ocazia să-i mărturisesc că se numără printre oamenii care m-au învățat să scriu și să mă descurc în jungla media de București. Și nici să-i mulțumesc pentru șansa pe care mi-a dat-o acum mai bine de zece ani. Rămas bun, Laurențiu Solomon! Odihnește-te în pace, boss!
Post Scriptum. Laurențiu Solomon a murit în noaptea de vineri spre sâmbătă, în urma unui infarct, la vârsta de 62 de ani. A fost unul dintre ziariștii care au început frumoasa aventură numită Evenimentul Zilei, în 1992. Conform foștilor colegi de la „Bulina roșie”, a fost unul dintre cei mai activi și prolifici reporteri ai ziarului. „Dedicat meseriei, a făcut naveta ani buni, tocmai de la Ploieşti, unde îşi avea domiciliul. În ultimii ani, gazetarul se întorsese acasă, la Ploieşti. Avea un băiat şi devenise bunic. Pe contul său de Facebook se prezenta: patron, director, funcţionar şi viitor pensionar. Laurenţiu Solomon a fost un bun coleg. Hâtru din fire, întodeauna avea câte o glumă pregătită şi întreba mereu dacă poate să te ajute cu ceva. Cei ce l-au cunoscut aşa şi-l vor aminti şi de acum înainte. Dumnezeu să-l ierte!”, scriu colegii săi de la Evz.