Nu știu ce face acum, dar știu ce făcea când era mic și al dracu. În clasele a VI-a și VII-a era aprig, mereu pus pe bătaie și absolut neprietenos. Un neplăcut. Ăsta era Răzvan, colegul acela pe care nu-l voia nimeni, băiatul responsabil de maturizarea mea forțată.

Soarta mi-a râs în nas, prima dată, în clasa a VI-a. Eram nou în școală, proaspăt mutat în acest trist oraș de provincie. Cred că a fost un blestem sau o batjocură divină să fiu forțat de împrejurări să trăiesc 7 ani în acest sat cu hotel de pe Valea Hârtibaciului.

Eram nou în clasa asta de puști proveniți din toate mediile. Unul dintre ei excela în ceea ce eufemistic puteai numi „comportament neadecvat la școală”. Tipul era mereu pus pe harță, umilea fetele, făcea mișto de colegi. Am întâlnit din ăștia ca el și în liceu.

Răzvan era genul de băiat cu serioase probleme acasă, iar problema lui numărul 1 erau părinții. Ori nu-l iubeau, ori îl pedepseau des, pentru că aproape în fiecare zi simțea nevoia să se descarce emoțional pe colegii de la școală. Sau, poate, nu se simțea iubit, altfel nu-mi explic cum reușea, atât de sublim, să se facă urât de toată lumea.

Fiind ultimul venit în clasă am fost exilat în poartă, când jucam fotbal la orele de Educație Fizică și Sport. Cred că atunci s-a produs ruptura ireparabilă între mine și acest sport, pe care îl urăsc cu toată ființa mea.

Dacă nu știți, la fotbal portarii iau goluri. Fără ele, fotbalul nu are farmec și e de preferat să fii în echipa câștigătoare. Și, eu cam luam goluri… Multe. De fiecare dată încasam o bătaie de la colegi, chiar pe teren, și o chelfăneală zdravănă la finalul meciului, cel mai des la Răzvan. În scurt timp am ajuns la urăsc orele de Sport și să încerc să mă sustrag cât pot de la a fi prezent.

Citește și: Când știi că ai nevoie de ochelari? Programează o consultație gratuită ca să afli!

La început n-am vorbit cu nimeni, dar când bătaia și umilințele s-au mutat în afara orelor de Sport le-am spus părinților. Eu am fost crescut cu convingerea că părinții le rezolvă pe toate. Ai mei m-au încurajat mereu să le spun când dau de necazuri, ceea ce am și făcut.

Însă, această deschidere m-a costat mai mult. Acum eram umilit pentru că mi-am chemat părinții în ajutor, la școală.

Răzvan, care era măscăriciul-șef, se amuza copios: „Ce urmează acum? Să vii cu tot neamul la școală?” De atunci n-am mai chemat pe nimeni și am decis să-mi rezolv singur problemele.

„Bâlbâitule!”

Nu știu dacă v-am spus, dar obișnuiam să fiu al naibii de bâlbâit în ciclul primar. Balbismul e o chestie ca râia, cu care nu te naști, dar care are grijă să se țină de tine toată viața dacă nu-l tratezi cu respect și multe sesiuni de logopedie și vizite la psiholog. Eu n-am avut parte de respect la școală, din contră, din„ bâlbâitule” și „bâl, bâl” n-am fost scos, în fiecare zi.

Eram copil, iar toate aceste umilințe, infantile de altfel, căpătau pentru mine accente fataliste. Aveam impresia că nu voi scăpa niciodată de această etichetă – de bâlbâit – nici chiar dacă reușeam cumva să-mi vindec balbismul.

Peste ani aveam să cunosc un om foarte capabil, bâlbâit și el, al cărui nume de familie era Labă. Mi-a povestit ce chinuri a îndurat de-a lungul vieții din cauza acestor două blesteme: balbismul și numele de familie.

Pe atunci mă durea, aproape la fel de mult, și gândul că voi fi etichetat drept cel mai slab portar de fotbal din istoria clasei mele. Eram copil, cum spuneam, și toate astea mă făceau să sufăr înzecit, fiindcă nu știam cum să mă apăr. Nu eram bătăuș, dar nu aveam nici alte argumente. Însă, totul s-a schimbat într-o zi, când mi-am folosit, poate pentru prima dată la un procentaj ridicat, creierul.

Dacă nu-i poți face să se oprească, atunci domină-i!

Clasa a VII-a începuse la fel ca precedenta și mă gândeam iar la calvarul pe care urma să-l îndur un an întreg. Colegii mei erau exact cum îi lăsasem la sfârșitul clasei a VI-a și mă temeam că nici eu nu mă schimbasem defel. Dar s-a întâmplat ceva, nu știu cum, și am realizat că trebuie să-mi schimb destinul. Trebuia să controlez cumva situația, ca să scap de cei care mă prigoneau.

Am schimbat „handicapul” în avantaj – acum eram amuzant, nu bâlbâit – și am devenit unul de-al lor. Da, devenisem „băiat de cartier”. Ca să scap de umilințe, mă înhăitasem cu cei care mă băteau. Chiuleam de la școală, doar ca să aparțin de grupul asupritorilor, făceam trăsnăi, pierdeam timpul. Ba, mai și furam ciocolată din magazine.

Nu-mi plăcea ceea ce făceam, detestam grupul ăla de pierde-vară fiindcă reprezenta tot ce disprețuiam mai mult.

Dar eram cool și în siguranță. Acum nu mă mai bătea nimeni, nu mă umilea nimeni. Curând am încercat să-mi câștig o poziție dominatoare în grup, făcând trăsnăi pe care nu le mai făcuse nimeni până atunci. Cum a fost și „aroganța” de a intra în clasă pe geam (la etajul I), care m-a trimis direct în biroul directorului.

N-am să uit niciodată palma pe care am primit-o atunci, dar nici râsul interior, plin de satisfacție, pe care l-am încercat când am ieșit de la director.

Eram cineva. Aveam „cazier” și eram amenințat cu scăderea notei la purtare. Eram un lup care se alăturase haitei. Care a fost următoarea mutare? Am devenit colegul de bancă al lui Răzvan. El nu înțelegea ce se întâmplă. Din acest punct de vedere eram mai mare decât el.

Acceptarea acestei noi vieți (deși de fațadă) avea să mă tragă în jos. Eu eram deja descumpănit din cauza mutării în alt oraș – îmi pierdusem toți prietenii, aveam și iubită pe atunci – lucru care a afectat grav situația mea școlară. Totul a acționat împotriva mea și avea să-mi pună în pericol chiar viitorul.

Am scris aici cât de greu mi-a fost să intru la liceu, dar cred că toate aceste experiențe n-au fost altceva decât etape în procesul de maturizare. Însă, cu certitudine, bullying-ul e rău. Nu e de acceptat. Te transformă și, de cele mai multe ori, nu în ceva bun. Cei care aveți copii, vorbiți mult cu ei. Doar așa îi încurajați să vă spună totul, să vă ceară ajutorul. Și nu rămâneți nepăsători la suferința lor.

*

Nu știu ce face Răzvan acum. Poate a ajuns un tată responsabil, care își învață copiii să fie buni cu cei din jur. Poate nu. În orice caz, dacă vrea să știe, eu l-am iertat. A fost mic și al dracu. Dar tot copil.

Credit foto: Kat J/UNSPLASH