Euro 2016. E aproape o tragedie națională. Unii plâng prin baruri, alții cer zi de doliu. Echipa de fotbal mult prea iubită a ratat o calificare în care nici ea n-a crezut cu adevărat. Fotbaliștii lui Father Chicken (Tata Puiu) se întrec în declarații plângăcioase pe la televizor. Ba că au dezamăgit toată țara, ba că e o rușine peste care vor trece greu sau deloc, ba că românii ăia care au plătit mii de euro ca să-i vadă cum dau din glezne sunt debusolați. Măi, băieți! Băgați-vă mințile în cap! N-ați dezamăgit pe nimeni! Asta e valoarea voastră, bucurați-vă că ați făcut excursia în Franța, că ați jucat pe gazoane adevărate, că v-au văzut mămicile voastre la televizor și că admiratoarele au pupat ecranele, ca pe crucile din biserică.




Tatuajele s-au văzut foarte bine, frezele gelate, la fel, iar jocul de pase ce mai contează. Oricum nu se uita nimeni la el. Pentru ce vă cereți scuze? Că nu v-ați putut depăși condiția? Pentru că ne-ați dat speranțe deșarte? Nu, voi n-ați făcut-o, noi ne-am mințit singuri. Televiziunile alea, în goana lor după bani din publicitate, v-au umflat peste  măsură. Unii dintre noi știam din ce material sunteți făcuți. Cei mai mulți nu. Bă, voi sunteți cu capul, nu aveți o problemă cu picioarele. Vă puneți singuri bețe în roate.

Nu sunt supărat pe voi, fiindcă nu aveam așteptări. Dacă măcar jumătate din cei care s-au dus pe stadion să-și roadă unghiile de emoție ar fi simțit la fel, am fi fost mai mulți cu inima curată. Dacă v-am fi ignorat, cum ați fi meritat de altfel, bucuria unui miracol la Euro 2016 ar fi fost înzecit mai mare. Dar nu putem face asta, mă, căci și noi ăștia de pe margine avem ceva la cap. Și la inimă. Ceva care se cheamă dragoste față de frumos, performanță și drapel. Și mândria că nu fotbalul esta principala noastră carte de vizită. Succes la Mondialul din 2018!