Rândurile pe care le scriu acum nu fac din mine un om mai bun. Ele sunt o slabă consolare a unui om care a descoperit poate prea târziu cât de mult și-a nedreptățit părinții. Acum, la vârsta maturității, îmi dau seama că sunt o mie de posibilități ca un părinte să dea greș în educarea copilului său, dar, în același timp, are doar o șansă să reușească. Este infinit mai ușor să capotezi în fața provocărilor vieții, decât să-i faci față cu brio. Poate de aceea oamenii acceptă cu atâta ușurință înfrângerile, de vreme ce victoriile sunt tot atât de improbabile și rare precum câștigurile mari la loto.
Cândva, când nu eram tată și făceam primii pași în viața de adult, am spus că nu e atât de greu să faci copii. Că oricine e capabil de o astfel de ispravă (excepție fac cei care au probleme de fertilitate), dar că marea încercare a proaspeților părinți este să-i crească bine, armonios, într-o lume care ne arată în fiecare zi cât e de fragilă. Știu că atunci am avut perfectă dreptate. M-am înșelat amarnic, însă, atunci când am susținut că nu văd cum și de ce ar fi copiii cea mai mare realizare din viața unui om, lucru de care acum mi-e rușine.
În realitate, nu există înfăptuire mai mare și mai nobilă pe pământ decât propriul tău copil. Și știi de ce? Nu pentru că e sânge din sângele tău, o bucată din tine – care vrei să-ți semene. Ci pentru că e bucata mai bună din tine, pentru care ai face orice să o abați din drumurile greșite pe care, cu atâta ostentație și nechibzuință, ai pășit tu. Iar eu m-am luptat din răsputeri să nu calc pe urmele tatălui meu, în care n-am văzut niciodată un salvator, un învățător, un artizan al devenirii mele. El n-a fost niciodată eroul meu. Dar tocmai ce a fost nu mi-a fost dat să cunosc.
Dacă există pe lume un lucru pe care îl fac cel mai prost, acesta este să am o relație normală cu tatăl meu. Am căutat mereu un răspuns la această lipsă totală de sincronizare. Sunt convins că răspunsul la această problemă zace undeva în istoria acestei familii. Pe undeva s-a produs un scurt-circuit în relația mea cu ai mei, dar nu-mi dau seama nici când, nici ce se află la originea lui.
Psihologii spun că pentru a depăși o criză, de orice natură, trebuie să te întorci în timp pentru a identifica cu certitudine cauza care a generat-o. Când ai ajuns în acest punct, abia atunci poți încerca să o tratezi. Fie prin terapie specifică, fie chirurgical, fie iertând. În cazul meu a fost, mai degrabă, o amputare a simțurilor, căci nu am găsit în tata un partener în soluționarea acestei crize psihologice. Dar, poate, nici nu am încercat suficient de mult o vindecare naturală a amândurora, iar acest lucru o pun pe seama nepriceperii mele. Iar acest neajuns, culmea, i-l reproșez tot lui.
În momentele de sinceritate, când mă întâlnesc cu mine, realizez că lipsurile mele de acum nu sunt rezultatul exclusiv al greșelilor lor. În toate am partea mea de vină, de răspundere. Și mai înțeleg ceva, deși ani la rând m-am împotrivit ca un catâr. Părinții mei nu au eșuat în încercarea lor supraomenească de a mă ghida prin lume.
Nu și-au permis lecții de pian, dar m-au învățat ce-i arta și frumosul; nu m-au dat la școli înalte, însă m-au încurajat să-mi folosesc mintea; n-am avut veșminte după ultima modă, dar tocmai din acest motiv am putut pricepe ce e cumpătarea. Însă, poate cel mai de preț dar primit de la ai mei a fost puterea de a distinge între bine și rău. Noțiuni fără de care un omușor nu poate crește pe cărări nebătătorite. Motiv pentru care le mulțumesc din toată inima mea.
Sunt un tată fericit, însă nu pot trăi fără spaima că fiul meu m-ar putea privi cândva la fel. La fel cum i-am desconsiderat eu pe ai mei. Mă înspăimântă gândul că va vedea în mine un ratat mai mult decât mă îngrozește însuși sentimentul ratării. Dar așa ne e lăsat, nouă copiilor: să nu ne putem alege părinții. Și nici să le putem influența drumul prin viață.
***
Vă provoc și pe voi să vă deschideți sufletul și să vă arătați recunoștința față de părinții voștri. Scrieți-le o scrisoare deschisă în care să le spuneți ce n-ați reușit să le mărturisiți niciodată! Sau realizați un scurt clip video (maximum 30 de secunde) în care să le amintiți cât de importanți sunt pentru voi! Postați povestea voastră și a lor pe pagina Mulțumesc Părinților și aveți șansa de a câștiga 500 de lei. Trei norocoși vor fi selectați prin tragere la sorți. Puteți face acest gest suprem și pe contul vostru de Facebook, utilizând tagul #multumescparintilor. Curaj! Vă va face bine.
Proiect susținut de Provident.