E o melodie, știi?, pe care o cântau în seara în care ne-am cunoscut. O melodie pe care am dansat prima dată și pe care, slavă cerului că există radioul, n-o voi uita niciodată. O mai aud din când în când, dar nu-mi provoacă aceeași stare pe care am încercat-o în acea zi cu tine, când am trecut granița de la croați în Muntenegru, în decapotabila aia de pomină.

Era prima noastră ieșire într-o mașină de închiriat. Tu conduceai, că eu eram novice la șofat. Doamne, noi le-am cerut un Renault Clio, iar ei, în mărinimia lor, ne-au cadorisit cu acel Peugeot cabrio! Lumea arăta într-un mare fel cu mine în dreapta și cu tine la volan!

***

N-am mai condus demult. Decapotabile… ce rost au, dacă nu le îmblânzești tu? Dar o mașină de închiriat se găsește la orice colț de stradă, așa că te anunț că am de gând să refac turul României (București – Rânca – Obârșia Lotrului – Oașa – Sibiel – Gura Râului – Sibiu – Sebeș – Hunedoara – București) cât de curând. Căci niciodată n-o să înțelegem cât de frumoasă e țara asta decât dacă o luăm din poartă-n poartă, din sat în sat.

O să plec din marele oraș devreme, ca să nu am soarele în față. Autostrada spre Pitești îmi va fi companion de nădejde vreme de o oră (știu, aici am bușit mașina la prima ieșire după ce mi-am luat permisul; am trecut peste șocul ăla). Voi urma drumul de Târgu-Jiu, prin Galicea, Măldărești și Novaci, până la Rânca.

Stațiunea asta e frumoasă și toamna. Fumul gri care iese din hornurile caselor și pensiunilor înșirate haotic de-o parte și de alta a drumului te duce cu gândul la oamenii dinăuntru care-și țin de cald unii altora. Sau, poate, beau un vin fiert și joacă o tablă.

Ard de nerăbdare să urc spre Obârșia Lotrului și, mai mult ca sigur, voi închiria o mașină cu un motor mai mare de 1,2 litri. Voi găsi sigur ceva pe măsura acestei aventuri la SIXT New Kopel, care chiar îi încurajează pe cei ca noi, aventurierii, să redescopere România. Always say YES to Romania!

Drumul pe Transalpina nu mai e la fel ca atunci. Acum nu mai riști să cazi în hăul de jos, au pus parapeți pe margine. Oare măgarii or mai fi acolo? Ce surpriză plăcută să vezi o turmă de măgari care pasc în tihnă taman pe Transalpina!

Știai că, de fapt, măgarii nu sunt mari amatori de morcovi? Așa că nu te mai chinui data viitoare să le îndeși pe gât hrană de iepuri! Oh, lasă-i încolo de măgari, că-s încăpățânați ca mine!

Da. Apoi mă voi opri sigur la Oașa, chiar dacă merg cu o mașină de închiriat de la SIXT Rent a Car. Vreau și eu să descopăr acest loc, de care mi-ai vorbit atâta și unde ți-ai petrecut multe concedii cu ai tăi. Oare o să-l văd la fel ca tine? Voi încerca. Oricum nu voi ezita să întind cortul, măcar pentru o noapte, sub stele.

Sper că nu vine ursul pe acolo, că n-o să-mi iasă faza aia cu „fă pe mortul”. O s-o iau la sănătoasa de o să mănânc pământul. În fine. Până la urmă ursu-i frate cu românul. Sau mai bine nu, după ce l-au împușcat pe ăla micu la Sibiu.

Încet, dar sigur, o să intru pe tărâmul oierilor: Jina, Poiana Sibiului, Tilișca, unde mă voi simți ca acasă. La câte oi am văzut la viața mea, nu cred că mă voi opri pentru prea multe poze. Poate doar pentru un schimb de impresii cu ciobanii.

Sigur o să-mi ceară țigări, că ăștia sunt fără mahoarcă mai tot timpul. Ce să facă și ei acolo, sus pe deal? „Beau” tutun într-o veselie. Aia cu cântatul la fluier sau caval e doar în povești. Acum au iPod sau mobil cu radio.

Dar abia aștept să mă opresc la doamna Elena, la Sibiel. Pentru cei care nu știu, tanti Elena are o pensiune de patru margarete în Sibiel, care-i poartă numele. Acolo am tras în ziua aceea frumoasă de vară, fără nici un fel de rezervare, fără telefon în prealabil. Mother of Zeus, a fost o primire de excepție!

Am dormit în camera roz, într-un pat cu baldachin (evident, tot roz). Ce mai, de poveste! Ce să mai zic de mâncare?! La fiecare masă parcă năvăleau turcii la gura noastră. Dacă ești vegetarian sau taman atunci te bate gândul să intri la cură, apăi le lași naibii de restricții și te bați cu otomanul ca să iei ciolanul.

Pe onoarea mea! Iar pălinca și afinata sunt de pus pe rană. Dacă ai, dacă nu dă-i fără măsură! Nu trebuie să te coși la gură pentru nimic în lume.

Sibiu. E prima dată când scriu despre orașul de baștină, dar nu e prima oară când spun că nu-mi provoacă acei fluturi în stomac precum unui turist. Asta pentru că nu m-am simțit niciodată turist în orașul în care m-am născut. Nici nu-l văd ca pe cel mai frumos oraș din România, dar da, nu e chiar de lepădat.

Îmi place mai mult Clujul. Pentru că nu-i văd decât părțile bune, căci pe alea rele nu le cunosc. Exact ca un turist. La Sibiu merită să te oprești la Muzeul Civilizației Populare Tradiționale ASTRA din Pădurea Dumbrava. Cele câteva sute de case și bordeie, copii fidele ale celor locuite de români de pe întreg teritoriul țării, îți spun totul despre istoria României rurale.

Cum zicea Blaga, aici e veșnicia, la sat. La ASTRA, ai mostre de civilizație străveche românească. E ceva uluitor.

Gata cu uluiala, căci ne îndreptăm spre Sebeș. Ciudat oraș. Sufocat de traficul greu care trece prin centru. Atunci, în anul Domnului 2011, autoritățile locale și județene nu reușiseră să dea în folosință blestemata aia de șosea de centură. Acum nu mai știu cum e. Nădăjduiesc că timpul nu a stat în loc, fiindcă altfel nici eu nu voi zăbovi prea mult și mă voi îndrepta spre Hunedoara.

Ce păcat că orașul ăsta, cândva gemând de industrie, e pe jumătate mort. Bine că există Castelul Corvinilor, căci altfel nu ai prea multe motive să-l adaugi la traseu. Mai ales dacă ai mașină de închiriat. Time is money, chiar și în concediu.

Nu sunt singurele locuri extraordinare din România pe care le-am văzut cu ochii turistului indulgent. M-am simți foarte bine pe Valea Arieșului (Arieșeni și Vârtop), la Salina Turda (îți taie respirația), la Cheile Turzii, la Peștera Scărișoara, la Colțești – în Alba (aici e unul dintre cele mai reușite locuri de cazare din țară, Conacul Secuiesc), la Fundata – în Brașov, toată Valea Oltului – care îmi pare o poezie de Lucian Blaga.

Dar am suferit și dezamăgiri, cum a fost la Cinciș – în Hunedoara, unde oamenii locului nu știau să-și vândă bine principala atracție – Lacul Cinciș. Ce să mai zic de Hunedoara, orașul care te deprimă, precum Galațiul, și care spune, cu grai nerostit, povestea tristă a decăderii unei așezări cândva înfloritoare.

Cu o mașină de închiriat sau cu automobilul personal, cu autocarul sau cu trenul, țara aceasta merită să fie bătută, din scoarță în scoarță, căci ascunde povești despre oameni și locurile pe care ei le-au durat de-a lungul secolelor, în vremuri mult mai grele decât cele de azi.

Și o inițiativă ca aceea a SIXT New Kopel, care te îndeamnă să spui mereu DA României, nu poate fi decât de apreciat.

A, nu ți-am spus care era cântecul. Iată-l!